Suportul emoțional oferit fraților copiilor cu autism

       Fraţii copiilor cu diverse tulburări de dezvoltare cresc alături de aceştia, trăiesc fiecare etapă, simt bucurie sau tristeţe alături de ceilalţi membri ai familiei şi sunt martori la cele petrecute în jurul lor. Fiecare copil este unic şi fiecare are un mod particular de a înfrunta această situaţie în funcţie de mai mulţi factori (precum vârsta, numărul membrilor familiei, capacitatea de rezilienţă individuală sau/şi familială, stilul de a preveni sau a se confrunta cu o criză).

• Fraţii mai mari adesea iau un rol autoexigent, asumându-şi un rol de protector pentru fratele diagnosticat şi de multe ori fac asta cu mai multă putere decât părinţii lor. Îşi asumă acest rol în intenţia de a-şi proteja părinţii şi fratele suprimându-şi astfel exprimarea reală a propriilor gânduri şi emoţii. Astfel copilul se obişnuieste să “nu deranjeze părinţii care deja au foarte multe lucruri pe cap” cu fratele cu tulburări de dezvoltare. Fratele mai mare se supra-adaptează la tot, însă cu preţul neîmplinirii propriilor nevoi şi dorinţe!

• Situaţia 1

• Mihai are 5 ani şi este diagnosticat cu autism. El intră în camera surorii sale în vârstă de 10 ani şi îi rupe desenele realizate de aceasta, când ea nu este acasă. Când sora ajunge acasă şi vede cele întâmplate, le povesteşte părinţilor supărată.
• Iată câteva răspunsuri posibile pentru această situaţie:
• A) “Bun… pai… el nu îşi dă seama! Trebuie să fii răbdătoare!”
• B) “Cred că eşti foarte supărată. Şi eu în locul tău m-aş simţi la fel. Hai, să cautăm o soluţie pentru această problemă! Să vedem...”
• Răspunsul A) este un răspuns care poate apare natural, dar inhibă sentimentele surorii. Acest răspuns nu îi oferă posibilitatea să se exprime emoţional, ea fiind obligată să accepte şi să înţeleagă ”Trebuie să fii răbdătoare!”
• În schimb răspunsul B) îi oferă fetiţei posibilitatea să se exprime emoţional, punând în cuvinte ceea ce simte. Părinţii îi transmit empatie şi siguranţă pentru modul în care ea se simte, fără să o facă să creadă că este un “sentiment negative”. Este normal ce simte şi asta nu o face să fie nici cea mai rea si nici cea mai bună persoană! Plus că acest răspuns favorizează dialogul între părinţi şi copii.
• Acest exemplu face referire la importanţa facilitării exprimării emoţiilor prin a pune în cuvinte ceea ce simte copilulul “Cred că eşti foarte supărată.”. Astfel de situaţii sunt modele pentru copii în exprimarea emoţiilor pe care le trăiesc. În practică am văzut adesea cum fraţii copiilor cu tulburări de dezvoltare nu reuşeau să spună ceea ce simt sau când îi rugam să îmi dea un exemplu de situaţie în care s-au simţit trişti spun că nu ştiu sau că nu au simţit niciodată această emoţie.

Validarea emoţională presupune ascultarea şi acceptarea emoţiilor şi încurajarea exprimării acestora în fiecare context în care apar.